ANCA - Î n v i e r e

RESURREZIONE

*****

MIHAI  EMINESCU

Î n v i e r e a

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,

Al mortii rece spirit se strecura-n tacere;

Un singur glas îngana cuvintele de miere,

Închise în tratajul stravechii evanghelii.

C-un muc în maini mosneagul cu barba ca zapada,

Din carti cu file unse norodul îl învata,

Ca moartea e în lupta cu vecinica viata,

Ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada.

O muzica adanca si plina de blandete

Patrunde tanguioasa puternicile bolti:

„Pieirea, Doamne sfinte, cazu în orice colt,

Înveninand pre însusi izvorul de viete,

Nimica înainte-ti e omul ca un fulg,

S-acest nimic îti cere o raza mangaioasa,

În palcuri sunatoare de plansete duioase

A noastre rugi, Parinte, organelor se smulg.”

Apoi din nou tacere, cutremur si sfiala

Si negrul întuneric se sperie de soapte…

Douasprezece pasuri rasuna… miez de noapte…

Deodata-n negre ziduri lumina da navala.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…

Colo-n altar se uita si preoti si popor,

Cum din mormant rasare Christos învingator,

Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cantari si laude-naltam

Noi, Tie unuia,

Primindu-l cu psalme si ramuri,

Plecati-va neamuri,

Cantand Aleluia!

Christos a înviat din morti,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte calcand-o,

Lumina ducand-o

Celor din morminte”!

***

ALESSANDRO  MANZONI

Resurrezione

E' risorto: il capo santo

più non posa nel sudario

è risorto: dall'un canto

dell' avello solitario

sta il coperchio rovesciato:

come un forte inebbriato ,

il Signor si risvegliò

Era l'alba; e molli il viso

Maddalena e l'altre donne

fean lamento in su l'Ucciso;

ecco tutta di Sionne

si commosse la pendice

e la scolta insultatrice

di spavento tramortì

Un estranio giovinetto

si posò sul monumento:

era folgore l'aspetto

era neve il vestimento:

alla mesta che 'l richiese

dié risposta quel cortese:

è risorto; non è qui.

*

JAMES  ARLINGTON WRIGHT

Saint Judas

When I went out to kill myself, I caught

A pack of hoodlums beating up a man.

Running to spare his suffering, I forgot

My name, my number, how my day began,

How soldiers milled around the garden stone

And sang amusing songs; how all that day

Their javelins measured crowds; how I alone

Bargained the proper coins, and slipped away.

Banished from heaven, I found this victim beaten,

Stripped, kneed, and left to cry. Dropping my rope

Aside, I ran, ignored the uniforms:

Then I remembered bread my flesh had eaten,

The kiss that ate my flesh. Flayed without hope,

I held the man for nothing in my arms.

*

FAYE GIBSON

Mary Magdalene

I stood before my open door;

to me it seemed just one more night--

like all the others gone before.

Someone would come and, passing by,

would hear the tinkling of the bells,

would see the garish harlot's robe

and painted eyes beneath my veil.

Someone, a man like all the rest--

it did not matter much to me--

a nobleman, Samaritan,

a Roman or a Pharisee,

someone would pause and with one glance

strip me again of maiden pride,

and leaving, later, never know

the shame and shattered dreams I hide.

O, he would think me very gay;

he would not see my hollow heart

nor hear me curse him for his pay.

Just then I saw a band of men

approaching down the narrow road;

there should be one among that crowd

aho wants the favors I bestow.

Kind eyes met mine, and with one look,

He saw what others could not see;

He saw the hunger of my soul,

my loneliness and misery.

I only know that since that day

I live to walk along with Him.

His look of love has changed my life;

I need not sell my love again.

Tonight He dines at Simon's house__

all day the dusty paths we roamed;

but, still he waits, unwashed, unkissed;

small courtesies no one has shown.

My love for Him! It rolls and swells

till from His side I cannot stay;

I will wash His feet with tears of love

and with my hair wipe the sand away.

~*~

LIANA  NICOLAE

Mulţumesc celor care n-au văzut niciodată Notre Dame, Tour Eiffel sau Scala din Milano, care n-au ascultat muzică de calitate şi n-au fost prezenţi la un balet la Opera Garnier sau la Teatrul Champs Elysee, care n-au stat o zi la Hotel Ritz sau n-au mâncat în Cartierul Latin, care n-au prezentat moda la Givenchy, Channel, YvesSaint Laurent, Salon Elysee, Salon expo. auto  .. Celor care nu s-au plimbat şi nu au luat prânzul pe bateaux-mouche, pe Sena, pentru ajutor umanitar alături de Totto C. sau Adriano C, care n-au fost în Piemont, n-au băut champagne de la Asti, Genova, Alba, n-au prins fluxul şi refluxul la Mont Saint Michel, care n-au băut apă de la Lourdes, n-au poposit în Bretagne, Normandie, Cannes, Monte Carlo, n-au făcut echitaţie la San-Siro sau vizionat spectacole pe Stade de France şi câte f.f.f multe altele... Nici eu nu meritam şi nu aveam dreptul de a pleca, cum ar zice Baudelaire, dar aşa a fost să fie, s-a-ntâmplat... Poate de aceea iubesc mai mult acest pământ, pe care, tropa-tropa, mă târăsc pe unde-apuc în nesuferite şi suficiente adevăruri şi iarăşi îmi amintesc dreptul de a pleca în pas normal, nu pot rămâne pe loc, măcinată de compromisuri şi complicitate.

Mă gândesc la "cauza cauzelor". Totul este reacţiune, interzicere, codificări. În centrul energiei ce este? Care este cauza?

BHAGAVAD  GITA

XVI. Divin și Demonic

Krishna:

Neînfricare; Purificarea existenței;

Cultivarea cunoștințelor spirituale; caritate; autocontrol;

Efectuarea sacrificiului; Studiul vedelor; austeritate; simplitate;

non-violență; veridicitate; Libertate de furie; renunţare; liniște;

Aversiunea față de erori; Compasiune pentru toate entitățile vii;

Libertatea de lăcomie; blândeţe; modestie; determinarea

constantă; vigoare; iertare; curaj; curăţenie;

și libertatea de invidie și de pasiunea pentru onoare -

aceste calități transcendentale, fiu al lui Bharata,

aparțin unor oameni evlavioși înzestrați cu o natură divină.

Mândria, aroganța, mânia, asprimea și ignoranța -

aceste calități aparțin celor de natură demonică, fiu al lui Pritha.

Calitățile transcendentale conduc la eliberare,

în timp ce calitățile demoniacului

dau naștere la robie. Nu-ți face griji, fiu al lui Pandu,

în nădejdea calităților divine.

Fiu al lui Pritha, în această lume există două tipuri

de ființe create. Unul este numit divin și celălalt

demoniac.Ți-am explicat calitățile divine.

Acum, ascultă  despre demoniac.

Cei care sunt demoniști nu știu ce

trebuie făcut și ce nu trebuie făcut.

Nici curățenia, nici comportamentul

corect, nici adevărul nu se găsesc în ei.

Ei spun că această lume este ireală, fără

fundament, fără Dumnezeu în control.

Ei spun că este produsă din dorința sexuală

și nu are altă cauză decât pofta.

În urma acestor concluzii, demoniacii,

care se pierd de la sine și   nu au nicio

inteligență, se angajează în opere nesăbuite,

oribile, menite să distrugă lumea.

La adăpostul poftelor insațiabile și absorbiți de

mândria și prestigiul fals, astfel iluzionat,

demoniacul este întotdeauna jurat pentru

munca necurată, atrasă de impermanență.

Ei cred că satisfacerea simțurilor este

necesitatea primară a civilizației umane.

Astfel, până la sfârșitul vieții,

anxietatea lor este incomensurabilă.

Legați de o rețea de sute de mii de dorințe

și absorbiți în pofte și mânie,

ei își asigură banii prin mijloace ilegale

pentru satisfacerea simțurilor.

Persoana demoniacă zice: „Aș vrea să câștig

atâtea bogății astăzi și voi câștiga mai mult

în conformitate cu planurile mele.

Este atât de mult acum, și va crește în viitor,

din ce în ce mai mult. Mi-am ucis dușmanul,

ceilalți vor fi uciși, eu sunt stăpânul tuturor,

eu sunt bucuros, sunt perfect, puternic și

fericit, eu sunt cel mai bogat om,

înconjurat de rude aristocrate.

Așa voi fi, voi face jertfe,

voi da o caritate,

și așa mă voi bucura”.

Astfel, perplexați de diverse anxietăți

și legați de o rețea de iluzii,

ei devin prea puternic dependenți

de simțul plăcerii și cad în iad.

Câștigători de sine și mereu impudenți,

înșelați de bogăție și prestigiu fals,

uneori, cu mândrie, fac jertfe numai în nume,

fără a urma reguli sau reglementări.

Surprinși de ego-ul fals, puterea,

mândria, pofta și mânia,

demonii devin invidiosi ai

Personalității Supreme a Dumnezeirii -

care se află în propriile lor

trupuri și în trupurile altora -

și blasfemiază

religia reală.

Cei care sunt invidioși și răi, cei mai mici

dintre oameni, au aruncat mereu

în oceanul existenței materiale

diferite specii demoniace de viață.

Ajungerea la nașterea repetată între speciile de viață

demonică, fiu al lui Kunti, de astfel de persoane

nu mă pot apropia niciodată. Treptat se

scufundă până la cel mai josnic tip de existență.

Există trei porți care duc la acest iad - poftă,

furie și lăcomie. Fiecare bărbat sănătos

ar trebui să-le alunge, pentru că ele

duc la degradarea sufletului.

Omul care a scăpat de cele trei

porți ale iadului, fiu al lui Kunti,

efectuează acte care conduc la realizarea de

sine și, astfel, atinge treptat destinația supremă.

Cel care renunță la ordinele vedice

și acționează după capriciile lui

nu atinge nici perfecțiunea, nici

fericirea, nici destinația supremă.

Așadar, trebuie să înțelegi, din scripturi,

ce este datoria și ceea ce nu este.

Cunoscând astfel de reguli, acționează

astfel încât să te poți înălța treptat.

Versiune de George Anca

Theodor DAMIAN

ÎNVIEREA DOMNULUI ŞI ZIUA A OPTA

O, Paştile cele mari şi preasfinţite,Hristoase;

o, înţelepciunea lui Dumnezeu,

pacea şi puterea.

(Tropar, Canonul Învierii)

Observaţia lui Heraclit din Efes că totul curge, că totul e o trecere este de natură fenomenologică. Ea nu are merite morale. Omul însă este o fiinţă morală. Acesta este lucrul care dă valoare şi sens existenţei sale. A fi om, biologic şi psihologic vorbind, nu este lucru mare. A fi bun, a face binele, iată ce îl face pe om mare. O spune şi proverbul românesc în alţi termeni: „A fi mare nu-i mirare; a fi om e lucru mare”.

Binele şi răul sunt însă categorii metafizice, chiar dacă sunt comune vieţii umane. Dumnezeu, fiind binele suprem, El este cel care îi sădeşte omului conştiinţa binelui, iar legătura cu Dumnezeu la nivelul binelui este ceea ce îi conferă omului cea mai înaltă demnitate posibilă. Deci, dacă aşa stau lucrurile, vorbind de trecere, trebuie observat că nu aceasta în sine este importantă, ci felul în care ea se petrece, ori de la ce spre ce se trece. Aici intervine rolul capital al Sfintelor Paşti, ca eveniment de trecere de la rău la bine, invocat în trei dintre multiplele sale sensuri posibile: cel din Vechiul Testament, din Noul Testament şi de la noua „plinire a vremii” ce va să fie, în eschaton.

Paştile Vechiului Testament, Pesach, trecere, a însemnat un mare bine făcut de Dumnezeu poporului ales aflat în Egipt, în robie, mai precis, salvarea de la moarte a întâilor născuţi în familiile evreilor prin ritualul ungerii uşorilor corturilor lor cu sângele mielului pascal (în timp ce fiecare născut în fiecare familie egipteană era ucis). Această trecere a îngerului Domnului pe la case, salvatoare pentru unii, ucigătoare pentru alţii, a reprezentat şi o prefigurare şi o anticipare a trecerii Mântuitorului Iisus Hristos de la moarte la viaţă şi prin El a tuturor celor ce au crezut şi cred în El şi au asumat în mod adecvat, după învăţătura Sa, a Sf. Apostoli şi a Bisericii, evenimentul Învierii. Cu alte cuvinte, aşa cum în cazul Paştelui salvator din Vechiul Testament, pentru ca salvarea să aibă loc, a fost nevoie de totala credinţă a evreilor în cuvântul Domnului Dumnezeu şi punerea în practică a rânduielii  implicate, la fel, pentru ca Învierea lui Hristos să devină eficientă, mântuitoare pentru noi, este nevoie de credinţa noastră totală, necondiţionată şi de împlinirea rânduielilor ce decurg din această credinţă potrivit tradiţiei apostolice şi a Bisericii ortodoxe.

Al treilea tip de trecere ce poate avea loc numai în şi prin învierea lui Hristos, prin trecerea Sa de la moarte la viaţă, este cea de la existenţa noastră terestră la cea din ziua a opta a facerii lumii „ziua cea neînserată a Împărăţiei”, cum frumos o numeşte un tropar (Canonul Paştelui, Cântarea a noua), adică la existenţa noastră transfigurată ce implică participarea noastră la viaţa divină, comuniunea noastră finală cu Dumnezeu în Împărăţia Sa, când se va împlini nemeritata şi surprinzătoarea chemare a Fiului lui Dumnezeu către noi: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34).

Aşadar, Învierea Domnului este anticipată în Vechiul Testament, dar pe de altă parte ea însăşi anticipează un nou ev, un al treilea testament, acela al stării de graţie a Împărăţiei pregătite nouă de la începutul creaţiei potrivit promisiunii divine. Cu alte cuvinte învierea Domnului întruneşte în ea şi leagă cele două mari dimensiuni existenţiale, cea de la facerea lumii, sau chiar de înainte de facerea ei, din planul divin al facerii, cu cea eshatologică de după sfârşitul lumii în forma ei actuală, un fel de sumă a unui minus infinit şi a unui plus infinit, ca într-o cuprindere totală şi nedepăşită a întregii aventuri (în sensul etimologic al cuvântului) a aducerii existentului creat de la nefiinţă la fiinţă, inclusiv a destinului eshatologic al acestuia.

Parafrazând o vorbă a Sf. Părinţi care spuneau că lumea a fost creată în vederea Bisericii, putem zice că lumea a fost creată în vederea Învierii, a transfigurării, învierea lui Hristos devenind astfel punctul de sprijin, centrul întregii existenţe în general, al existenţei umane în special. În acest caz, are dreptate „scriitorul de cântări” să definească Învierea ca fiind mare şi preasfinţită şi ca întruchipând şi revelând trei din marile atribute ale lui Dumnezeu: înţelepciunea, pacea şi puterea, evident, împletite în, şi încununate de iubirea Sa paradoxală faţă de noi.

Această iubire este recunoscută de autorul troparului la care ne referim întrucât adjectivele folosite, felul cum pune cuvântul în text, tonul abordat, denotă totala sa admiraţie, uimire faţă de minunea învierii Domnului, „Paştile cele mari şi preasfinţite”, mai exact, starea de copleşire în care se află şi pe care ne-o transmite, şi care copleşire este deci, nu un act ocazional, de moment, ci mult mai important şi mult mai mult, o stare, un mod de a fi.

Iar noi, asumând învierea lui Hristos înseamnă că trăim în anticipare, ca atunci când te afli departe de locul unde vrei să fii şi trăieşti fremătând, dar îndreptându-te către acel loc, precum fiul risipitor după miracolul convertirii, al „venirii în fire”, care se îndrepta fremătând, copleşit de emoţii spre casa părintească. Deci şi noi, scăpaţi de moarte ca şi poporul ales în Egipt şi împreună cu toţi cei care prin generaţii au crezut în învierea lui Hristos, Îl lăudăm pe Cel ce ne-a deschis porţile Împărăţiei, cu înălţătoare mărturisire:

„Hristos a înviat din morţi

Cu moartea pe moarte călcând

Şi celor din morminte

Viaţă dăruindu-le.”

-------------------------------------

Pr. Prof. Dr. Theodor DAMIAN

Sfintele Paşti 2017

New York

DIMITRIE  GRAMA

D i a l o g u r i

....oamenii se intorc mereu

impotriva oamenilor

ca sa-si renege

ca sa-si uite

umanitatea.

prea repede au ajuns

din vierme,

caine,

porc si

bou,

Om!

prea repede au invatat

ca sa uite la fel

de repede

menirea cuvintelor

si frumusetea lor...

si cine se destrabaleaza

in ipocrizie

si minciuna,

neglijenta

cine?

....oameni buni

na va mai tratati

dementa si senilitatea

lasati-le libere acolo!

vi-au fost date

sa puteti trece dincolo

fara mustrari de constiinta.

....si daca mi-ar fi dat

sa ma mai nasc odata

tot om vreau

sa ma nasc!

Dimitrie 15/4  2017

.....uite norii s-au rasfirat

si cerul liber se inalta

dar, asa fara sprijin,

si cade acum

imi cade in ochi

imi cade in palme

....asa astept sa vina

noaptea

privindu-mi palmile

sa vad cum

rasar in ele

stele!

Adrian BOTEZ

Î N V I E R E A

...La încheierea Utreniei, înainte de a se săvârşi Liturghia Sfântului IOAN GURĂ DE AUR (Ioan Chrysostom - arhiepiscop de Constantinopol, considerat sfânt deopotrivă în Biserica Ortodoxă şi în Biserica Romano-Catolică, cea care îl venerează cu titlul de DOCTOR AL BISERICII!) se grăieşte, cu adâncă şi mistica Dreptate, repetând, cu evlavie, vorbele Sfântului, despre Cel mai Mare Mister Cosmic, al Tuturor Veacurilor - ÎNVIEREA LUI HRISTOS-DUMNEZEU: "Unde-ţi este, moarte, boldu? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Inviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Inviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Inviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Inviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; ca Hristos, sculându-Se din morţi, începătura celor adormiţi S-a făcut. Lui se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin."

Şi tot Sfântul IOAN GURĂ DE AUR ne împărtăşeşte Revelaţia Să cea mai ÎNALTĂ, în Predica la Învierea Domnului:

"HRISTOS a distrus tărâmul morţii când a coborât în el;

l-a băgat în spaimă când acela a încercat să muşte din carnea Să.

Aşa a proorocit Isaia:

"Tu iadule te-ai înfricoşat când L-ai întâlnit pe El".

Iadul s-a înfricoşat pentru că a fost învins.

S-a înfricoşat pentru că a fost făcut de ruşine.

S-a înspăimântat pentru că a fost distrus.

S-a înspăimântat pentru că i s-a luat puterea.

S-a înspăimântat pentru că este acum neputincios.

Iadul a luat un trup şi a descoperit pe Dumnezeu.

A luat pământ şi a descoperit Cer.

A luat ce a văzut şi a fost copleşit de ceea ce nu văzuse.

O moarte, unde-ţi mai este coasă?

O iadule, unde îţi mai sunt izbânzile?

Hristos a înviat şi tu moarte ţi-ai pierdut puterea!

Hristos a înviat şi cei răi s-au prăbuşit!

Hristos a înviat şi îngerii se veselesc!

Hristos a înviat şi viaţa a învins moartea!

Hristos a înviat cu moartea pre moarte călcând;

Şi celor din mormânturi viaţa le-a dăruit!

Ca Lui I se cuvine Gloria şi Puterea acum şi în vecii vecilor.

Amin!"

Spune şi Părintele DUMITRU STĂNILOAE, cel mai înalt Duh al ORTODOXIEI (din Răsărit! – zic aşa, când văd, cu mâhnire, în câte colţuri de lume amurgite au trebuit să migreze valahii noştri… –  cei mai mulţi, din pricini de necaz şi de multe şi nestinse nevoi!), mai spre zilele noastre (cele de adânc păcat al uitării şi zile ale marilor şovăieli şi întunecări ale Duhului...zile şi veac de întindere a beznelor celui rău!): ”Prin Înviere, El scoate lumea din starea bolnavă în care s-a rostogolit, înălţând-o la o stare a cărei bogăţie, plenitudine şi fericire nici nu ne-o putem închipui (…) În Iisus Hristos, viaţa cea nouă, eschatologică, e realizată. (…) Viaţa cea nouă nu este numai promisiune, ci este în El realizată, prezentă, deplină. Noi însă trăim mai departe în istorie, dar ochii credinţei şi ai speranţei spre El, spre viaţa cea adevărată, deplină, ultimă şi fără de moarte. Când spunem cu credinţă: Hristos a înviat! – afirmăm implicit: Noi toţi vom învia!” – cf. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, p. 278.

Deci: HRISTOS A ÎNVIAT! – ADEVĂRAT A ÎNVIAT! NOI TOŢI VOM ÎNVIA!

Să rezistăm în fata Beznelor Lumii, să luptăm, cu toată fiinţa şi convingerea, împotriva Beznelor Lumii - şi să ne pregătim, astfel, Sfânta Arvuna a ÎNVIERII, încă de aici, din aceasta îmbeznata şi orbita viaţa, pe care o vom dărui Pământului, spre a dobândi, curând, Coroana Cerului, Frăţia cu HRISTOS-EROUL DUMNEZEIESC!

Evangheliile canonice NU au ascuns, NICIODATĂ,  Mesajul Măreţiei şi Gloriei Lucrării Lui Hristos! Învierea – TOCMAI ASTA ÎNSEAMNĂ! Şi Hristos le zice apostolilor, prin Verb Minunat, Zguduitor de Lume, în Cuvântarea de despărţire (chiar la Cina cea de Taină…!!!), că, de acum., nu vor mai fi ce-au fost (“slugi”), ci se vor transfigura în LUMINAŢI DE ŞTIINŢĂ/CUNOAŞTERE SFÂNTĂ, “prieteni”/fraţi/iniţiaţi TOTAL (şi, deci, transmiţători la modul integral ai Mesajului Suprem/Măreţ!!! ”pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu v-am arătat”)) întru Iubirea-Hristos/re-dobânditori ai Stării de Paradis: “De veţi rămâne în Mine şi cuvintele Mele de vor rămâne în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da. Prin aceasta s-a proslăvit Tatăl Meu ca să aduceţi roadă multă şi să vă faceţi ucenicii Mei. Precum M-a iubit pe mine tatăl, şi Eu v-am iubit pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. De veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, precum am păzit Eu poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui. Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca Mea, ca să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât acesta, ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi, nimeni nu are. Voi sunteţi prietenii Mei, de veţi face câte vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, căci sluga nu ştie ce face stăpânul ei, ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu v-am arătat. Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergţti şi roadă să aduceţi şi roada voastră va rămâne, că orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, să vă dea. Aceasta vă poruncesc, ca să vă iubiţi unul pe altul" (Ioan XIV, 7-17).

Prin Sfinţii Apostoli Hristici de ATUNCI, prin IUBIREA FRATZEASCA DE ACUM, să fim, şi noi, de azi încolo, Apostolii Lui, Partashii Lui la OSPĂŢUL DE DUH, DIN LUMINĂ CEA VESHNICA - re-devenind îndumnezeiţi Fraţi ai Lui HRISTOS-DUMNEZEU!!!

Numai această înseamnă ÎNVIEREA!!!

-----------------------------

Vă îmbrăţişează, cu toată dragostea şi preţuirea, întru frăţietate de Duh,

Adrian BOTEZ

Adjud, Vrancea

Săptămâna Patimilor 2017