Despre
minciună și neființă într-o lume în derivă
Dr.
Nicolae Balaşa
04
Iunie 2023
Face omul ce face, bântuie până dincolo de
stele, în ceruri, în ideea de a se ști ceva mai bine și, în ultimă instanță,
tot la el, aici, pe pâmânt, între oameni, se întoarce. Neliniști interioare pun
stăpânire pe întreaga făptură umană, câtă vreme istoria sa pare a fi una
incompletă, la un mic inventar, cu lipsuri sau șubrezită cu bună știință chiar
de ființa umană.
Să nu ști cine ești, de unde vii și
încotro te îndrepți, chiar este o problemă nu doar pentru individ, ci
pentru întreaga umanitate. Acum, desigur,
nu aș vrea să echivalați spusele anterioare cu negarea creaționismului, a lui
Dumnezeu Însuși, pentru că nu despre așa ceva este vorba. Nici nu vreau să
credeți că semnele mele de întrebare sunt false probleme. Nu, câtă vreme, eu,
ca și alții asemenea, ne dorim claritate și limpezime, atât în faptă, cât și în
vorbire. Prin urmare, personal mi-aș dori să știu mai mult, din alte surse de
cunoaștere, precum tăblițele sumeriene. Apoi, desigur, pentru înțelegere, aș
vrea să intru în lumea acelor mesaje șoptite, la nivelul scrierii cuineforme,
pentru ca, o idee mai târziu, să-mi pot imagina și trăi o altă lume, ce a
premers pe aceasta. Pentru că a existat!
Însăși Biblia o spune, însă fără acuratețea necesară formării
convingerilor la nivelul omului. Prin urmare, ceea ce noi numim Antichitatea
omenirii, a avut, la rândul său, o altă antichitate, iar aceea, o alta... În
ele, în antichitățile rostogolite, fie în conformitate cu o anume logică, fie
de-a valma, omul, în fel și chip, alături, din câte se pare, altor creaturi
cerești.
În antichitatea noastră, pe vremea lui
Aristotel, „omul, ființă socială, zeu
sau fiară”, devine, în viziunea lui
Friedrich Nietzsche, o frânghie peste abis,
frânghia care leagă bestia de supraom. În secolul trecut, speculând contextual,
Blaga spune că: „dacă Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea Sa, nu
înseamnă că Dumnezeu este un om în cer, ci că omul este un Dumnezeu pe pământ”.
Însă, dacă cineva m-ar întreba pe mine ce este omul, aș fi tentat să răspund,
fără a sta pe gânduri, că omul este dracul gol. O idee mai reflexiv și îngăduitor atât cu subsemnatul, cât și cu tot ce este dincolo de
mine, ar trebui să pun alături cele două jumătăți, una a binelui, alta a
răului, pentru a obține rotundul cel mai rotund, în care, într-un orizont
posibil, la limita timpului, Dumnezeu s-ar împăca cu diavolul.
Metaforic vorbind, omul, „vis al unei
umbre” sau te miri ce altceva, despre el, despre om, tot atâtea expresii, câți
gânditori, artiști, scriitori etc, pe fața pământului! Din perspectiva mea, trei dintre acestea tind
spre conceptualizare: omul de tipul nobilului sălbatic, sinteză a amestecului
omul bun/rău de la natură și, rău/bun de la societate, sinteză pusă în
dezbatere de către Jhon. Locke, Tomas Hobbes și Jean-Jaques Rousseau,
omul-supraom, numit și omul cu voință de putere, gândit de către Nietzsche, și
omul nou, creionat de Lenin, Buharin, Stalin, în general, omul nou, perspectivă
a extremismului de stânga, de tip marxist, neomarxist sau progresist
contemporan.
Lăsând la o parte cele trei descrieri,
fără a acepta vreuna în mod aparte, să ne imaginăm că omul este bun și de la
natură, și de la societate. Cu alte cuvinte, idealizăm omul pentru a vedea ce
îl face, totuși, așa cum este, ca
realitate îndoielnică. Privind sincer
și critic în noi, ne dăm seama că una din marile carențe ale omului, ce îl
îndepărtează de la adevărata sa substanță, este minciuna.
Greu de crezut, însă reamintesc faptul că
a minți, a nu recunoaște, în primul rând, răul făcut, este cel mai mare păcat
în fața lui Dumnezeu și în fața conștiinței proprii. În fața conștiinței,
desigur, dacă există! Argument? Unul mai clar și de necontestat, în Biblie, în
capitolul 4, Cain și Abel. Povestea o știți: Cain își ucide fratele, pe Abel,
însă Dumnezeu nu-l pedepsește pentru crimă, ci pentru nerecunoașterea ei, adică
pentru ascunderea adevărului. „Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Unde
este Abel, fratele tău”, Iar el a răspuns: „Nu știu” Au, doară eu sunt
păzitorul fratelui meu”? (Biblia, cap 4 cu 9). Desigur, a urmat pedeapsa lui
Cain, dar și strigătul lui Abel din sângele îmbibat în țărâna pământului,
strigăt al primului fraticid din istoria omului din antichitatea noastră, ce se
aude și astăzi.
După unii, din păcate, câtă frunză, câtă
iarbă, în vremurile de acum, minciuna ar fi forma de a exista, formă de a
fi! Nu minți zâmbind cu drag și spor, nu
existi! Adevărul e că și diavolul a luat și încă mai ia chipul unui înger,
înainte de a-ți fura și înrobi
sufletul. Și cum altfel decât făcând, chiar și din acel negru spurcat, un
spectacol la care cască gura prostimea.
Lăsând la o parte răul personificat, ne
întoarcem la noi, mincinoșii, și, orbi dacă am fi, și tot am vedea că după
prima minciună, și primul nostru pas spre înstrăinare. A doua și, evident, al
doilea pas. Și tot așa, până ce suntem înstrăinați de familie, de casă, de
poporul din care facem parte, de lume, de Dumnezeu, suntem înstrăinați până și
de cei ce ne sunt, întâmplător, prin preajmă. Ăștia, ultimii, când își dau
seama, fug de noi ca dracul de tămâie. Ni se duce vestea. Devenim
„specialiștii” în minciunile zilei, în cele din când în când, în minciunile
bine ticluite, în ălea ce se spun la răscruci, din patru în patru ani, iar de
aici, nici că se poate altfel, specialiștii în minciunile vieții. „Bă,
ăsta/asta minte de cum respiră!” Altul: „Minte de îngheață apele până și pe
linia ecuatorului.” Interlocutorul său: „Ferească Dumnezeu! Vine
sfârșitul!” Tu, o clipă, între
inconștient și inconștient: „Ferească, ferească!” – îți zici, ca specialistul
ce crede că poate minți chiar și pe dracu. Totuși, speriat, vrei să te întorci
de pe drumul pustiit al minciunii. Faci un pas în spate și vrei să revii la
tine, la ăla cel de dinainte, când, de bine, de rău, totuși erai. Acum, ioc,
niciunde, nimic! În urma ta, minciuni,
iar tu, doar urmă a firii tale de a minți. Urmă și nici măcar atât!
Mda, ce să zic? Omul fără
sufletul-conștiință, dătător de sens sieși, rătăcit în el și lume, se aseamănă cel mult cu o drigărie care,
oricât de angelică ar fi, tot a troacă, tot a hău sfoiegit, sună. Prin el, prin
omul fără sufletul-conștiință, de acum, un fel de mediu între și între,
minciuna ce nu stăruie pe pânza vremurilor sale. Pe alocuri, nici chiar
vremurile. Din asta, și întrebarea lui
Cioran: unde om fi fost, Doamne, o mie de ani, în istorie, după retragerea
romanilor?”
Cam din aceleași motive și din câte și mai
câte, în care mi se tot împiedică sufletul, m-am întrebat cândva și mă tot
întreb și eu: „unde suntem, Doamne, când nu suntem”? Evident, niciunde! Să fii undeva măcar, acolo, cât de cât?!
Niciunde, nici măcar nimic!
Drama începe când legile nu se respectă,
nu de populime, ci de cei ce sunt la vârful statului, la vârful puterii. De ce?
Pentru că, în mintea lor, statul și legile ce ar trebui să-l guverneze, sunt
ei. Dezastrul se declanșează abia când Constituția, legile organice etc., devin
mijloace în a manipula, în a minți la scară națională. În acel moment, statul
în care se întâmplă minciuna, devine, evident, „un stat eșuat” ca să citez un mai mare al momentului, iar cei de la
vârful său, niște măscărici!
Ca mic exemplu, pentru a fi bine înțeles,
acum, înainte de a se striga în stradă, având Legea salarizării unitare, cine
ne-a împiedicat să o aplicăm, în integritatea, litera și spiritul său, la timp?
Nimeni! Pacea socială ar fi venit de la sine. Însă, aplicarea ei, în
conformitate cu acel calendar prestabilit, ar fi făcut să dispară francul
pentru o acadea, pentru o plimbare la șosea, pentru… și pentru…, pentru
bunăstarea boșilor din angrenajul căprăriei actuale. E mai simplu de spus: „vom
asigura în noua lege a salarizării”. Păi cealaltă unde e? Mă rog, spune, dar
cine te mai ia în seamă?!
Manipulezi, pe românește, minți ca
tâlharul la drumul mare, că minciuna este în ultimă instanță, tâlhărie, și ceri
să-ți fie respectat rangul, demnitatea. Care? Care când bați câmpii ca loaza la
colț de dugheană? Pentru cei ce nu știu
termenul „loază”, aflați de la mine că el face trimitere la ăla care vorbește
și tot vorbește, dar adevăr, ioc! Adică minte, se minte pe el, te minte pe
tine, pe unul care tocmai cască gura la lună, minte chiar și pe cel din
pântecul mamei sale. Apoi se dă mare, cum că ar ști și ar face, adică ar fi
specialist în manipulare. Specialiști în domeniu, nevoie mare! Ticluirea de minciuni
și mințitul, în ziua de astăzi, se plătește.
În plus, minciuna dă notorietate
omului nou, progresist, de nădejde, demn de luat în seamă. De curând, însă, aud
cum că s-ar finanța și decriptarea minciunii, pe principiul „cui pe cui se
scoate”! Oare? Minciuna poate anula o altă minciună?! Sau o altoiește și
minciuna existentă devine una și mai mare?! Minți, minți, dar până când, până
unde și cât costă? Că de costat, chiar
costă!
Oameni buni, credeti-mă, când minți și iar
minți, în urma ta, minciuni, iar tu, doar urmă a firii tale de a minți. Urmă și
nici măcar atât! Simplu spus, minți, nu exiști!
Cât
despre omul nou și alte bazaconii progresiste, băgați bine la cap:
singurul model demn de urmat este omul cristic, omul după modelul
Mântuitorului, care a adus dragostea între oameni, nu vrajba, nu mânia, nu tâlhăriile
la drumul mare,nu războaie, Mântuitorul care nu a luat pe Dumnezeu în deșert,
adică, nu a mințit o lume, și atunci, în
derivă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu