Ioan Miclău-Gepianu: Geo Bogza n.1908 – d.1993 - poet – prozator - Versuri

 

Ioan Miclău-Gepianu: Geo Bogza

n.1908 – d.1993

-poet – prozator-

 

 

Versuri:

 

 

~*~

 

Dragoste care vii...

 

Dragoste care vii nu știu de unde și nu mai pleci

Vii cu trenul de la apus și de la răsărit cu vântul

fără să te știe nimeni, pe furiș

vii de la miazănoapte pe calea robilor,

dragoste care vii în toate felurile, din toate zările

prin aer și pe sub pământ

cu rădăcinile copacilor

stafie, șarpe, ceață, holeră

toate pe rând, toate deodată

de la răsărit și de la miazănoapte

și intri fără să întrebi, pe furiș

prin horn, prin tavan, prin fereastră

prin ochi – când te văd, și prin urechi – când te aud

 

iar când nu te văd și nu te aud

vii tâlhărește, noaptea, în somn

erai de mult și totuși vii iarăși

 

vii mereu, în fiecare zi, în fiecare clipă

de la apus și de la miazăzi, și nu te mai sfârșești

stafie, șarpe, ceață, holeră...

 

Noi, oamenii fluvii...

 

Noi, oamenii fluvii,

noi, care străbatem lumea, plini de orgoliu,

ascunzând în apele noastre adânci

atâtea  contradicții, atâta viață și atâta moarte,

rămânând puternici și atunci când ne sfărâmăm în cataracte,

și atunci când ne prefacem în mlaștini.

 

Maștini sau torente, păstrăm în noi viața

tulbure de nămoluri, sau limpede, iar uneori

zdrobită de stânci,

atât de zdrobită, încât pare pierdută pentru totdeauna,

dar noi, oamenii fluvii,

ne adunăm iarăși din noi înșine, din abisurile noastre,

 

și pornim mai departe

rostogolind între maluri de lut

sămânța nepieritoare a suferinței și a bucuriei.

 

Noi, care ne despletim deznpdejdea pe cinci continente,

Și purtăm pe umerii noștri popoare de corăbii

noi, oamenii fluvii,

ne fărâmăm oasele de stânci

sau cădem în nămolurile din adâncul nostru,

mânând mereu cadavre spre mare,

noi, oamenii fluvii,

entuziaști și triști

și plini de contradicții.

 

Mi-aduc aminte o fată...

 

Mi-aduc aminte o fată:

Mergea cu picioarele goale prin praf

La poalele Munților Făgăraș.

 

Era o zi caldă de vară:

Eu treceam pe acolo hoinar,

Flămând și însetat.

Ea ținea în mână un ulcior

Și mi-a dat să beau.

 

La poalele Munților Făgăraș,

Mă privea cu ochi albaștri, liniștiți,

Și-avea picioarele zgârâiate.

 

M-a dus la părinții ei

În marginea unui lan de porumb,

Toți patru am stat jos pe pământ.

Bărbatul și femeia mă îmbiau să mânânc

Iar fata îmi întindea ulciorul cu apă.

 

Avea picioarele mici și zgârâiate

Și-mi întindea zâmbind ulcoirul cu apă.

Și cum ședeam toți patru pe pământ

Păream un tablou înfățișând omenia.

 

Mi-aduc aminte de tine, fată dragă,

Mi-aduc aminte de tine, Omenie.

Să știi că eu n-am uitat niciodată

Picioarele tale zgârâiate

Și ochii tăi albaștrii, liniștiți.

 

Urșilor polari

 

Mă tot întrebați

Cine sunt,

De unde vin,

Unde mă duc.

 

Dar voi nu vedeți?

Priviți-mă bine

Coloana infinită

Brâncuși a dăltuit-o

Uitându-se la mine.

 

Cerbul

 

Gălăgioși, iau parte la ospăț:

Numai cuțite, dinți și furculițe

Și hohote de râs și glume.

Și nimeni dintre ei nu se gândește

Ce mândru mai privise răsăritul

Făptura din care lacomi se înfruptă.

 

Alerg...

 

Moarte,

Alerg spre tine cu brațele deschise,

Să nu mă prindă din urmă

Bătrânețea.

 

~*~

De la ariva bibliotecii ”Mihai Eminescu”

Cringila, N.S.W

Ioan Miclău-Gepianu